Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Proză

        de Anamaria Beligan

Windermere: iubire la a doua vedere

(fragment)

Mama dumitale?, întrebă William.

De unde ştii? Nu semăn cu ea.

Există totuşi un anumit grad de asemănare. Nu sare în ochi, dar există.

Ce spirit de observaţie!

Sînt medic. De multe ori am de-a face nu numai cu pacienţi, ci şi cu familiile lor.

Generalist?

Nu, anestezist. Povesteşte-mi despre ea.

Era fiica mai mare a unui avocat de provincie. Mama ei a murit tînără, aşa că a devenit un fel de mamă pentru cei trei fraţi mai mici. Bunicul meu, avocatul, lipsea mai tot timpul, aşa că de fapt ea conducea gospodăria. Era energică, matură, hotărîtă, cu totul diferită de fetele de-o seamă cu ea. Probabil că ăsta a fost şi motivul pentru care s-a îndrăgostit tata de ea, mulţi ani mai tîrziu, de cum a văzut-o în aula universităţii din Bucureşti. El era unicul moştenitor al uneia din familiile aristocratice cele mai vechi şi bogate din Moldova. Maică-sa nu şi-a revenit niciodată din şocul pricinuit de mezalinaţa lui. Cînd mama era însărcinată cu mine, bunica a luat toată familia în voiaj în Italia, sperînd în secret că mama va pierde sarcina. Totuşi, după ce m-am născut, bunica m-a iubit grozav şi mi-a dăruit o copilărie minunată din care am păstrat miliarde de amintiri. Se spune că o copilărie fericită e chezăşia unei vieţi fericite, dar să ştii, doctore Bill - adică William - că nu-i aşa.

Ce te face să spui asta?

Logica: cu cît ai o copilărie mai apărată, cu atît eşti mai puţin pregătit să înfrunţi mizeriile vieţii. Englezii, în înţelepciunea lor, au ştiut cum să rezolve problema. Cu cît sînt mai bogaţi, cu atît iau măsuri mai drastice să asigure copiilor lor, încă din fragedă pruncie, un tain bine drămuit de suferinţă. Internatele lor vorbesc de la sine. Nu-i de mirare că au cucerit lumea. Dar acum e vorba de Moldova. Ierni interminabile, drumuri înzăpezite, viscole pogorîte violent din cer, izolîndu-ne de restul lumii. Şi seri lungi, cînd între mine şi lupii care se apropie din ce în ce mai mult de casă, nu există decît poveştile cu iz gotic ale bunicii. Cînd butucii de stejar trosnesc în cămin, în timp ce Mademoiselle Georgette îmi citeşte din Les Malheurs de Sophie la lumina pîlpîindă a lămpii de gaz. Cînd unchi, mătuşi şi alte rubedenii sosesc în trăsuri şi uită să mai plece. Cînd mirosul de cozonac şi al cerii de albine pătrund în fiecare colţ al universului. Cînd Miss Perkins mă pune să conjug verbele neregulate şi să recit Ariel’s Song, învăţat dintr-o carte cu coperţi verzui, scrisă special pentru fetiţe: A Girl’s Own Book. (Acolo am aflat că undeva, foarte departe, exista o insulă ceţoasă unde fetiţele erau perfect îmbrăcate şi manierate, aveau bucle blonde şi lucioase, mame care beau ceai, şi taţi care fumau pipă; pentru ele conjugarea verbelor neregulate venea de la sine, ca atîtea alte calităţi şi privilegii.)

După cum ţi-am mai spus, românii sînt o naţie francofilă: în orice familie cît de cît respectabilă, copiii învăţau limba franceză. Dar aristocraţii pretindeau ca descendenţii lor să vorbească şi engleza, limba civilizaţiei. Pe vremuri, cînd eram copil, nici chiar francezii, cu toată aronganţa lor, nu-şi puteau ascunde admiraţia faţă de englezi, pe care-i invidiau pentru coloniile lor, pentru instituţiile lor, pentru Shakespeare şi pentru dreptul exclusiv asupra cuvîntului spleen.

Vara eram lăsată să bîntui în voie prin întinsa moşie a bunicii, care cuprindea lanuri, păşuni, stîne de oi, un iaz şi o pădure. La vremea treieratului, mă duceam să mă joc şi să pescuiesc cu puii ţiganilor care veneau să se angajeze la culesul recoltei. Închipuiam nunţi şi înmormîntări, mă îmbrăcam în rochii de sărbătoare, cu panglici şi dantele, şi mă băgam în groapa cu tăciuni arşi ai maşinii de treierat. Seara, bunica şi Genoveva, slujnica noastră, mă îmbăiau îndelung, apoi îmi dezinfectau şi pansau nenumăratele bube şi julituri de pe braţe şi picioare. După amiezile, cînd căldura era în toi şi toată gospodăria noastră cădea pradă siestei moldave, mă furişam în cămara de dulceţuri unde consumam cantităţi industriale de magiun şi peltea de cireşe amare, apoi în camerele „de mătase”, unde viermii de mătase ronţăiau frunze de dud, descîntîndu-mă cu foşnetul lor liniştitor, în timp ce-şi vedeau inconşient de obligaţia de a secreta materia primă pentru viitoare obiecte de lux, dorinţă şi lascivă frumuseţe.

Tata ajunsese unul dintre magistraţii de seamă din Iaşi, şi, împreună cu mama, ducea o viaţă mondenă foarte activă, participînd la mai toate petrecerile protipendadei, la balurile militare şi soirée-urile literare. Îşi făceau uneori apariţia meteoritică în viaţa noastră pastorală, lăsînd în urmă ecoul vocilor lor vesele şi o dîră de apă de colonie şi Vol de Nuit. Aduceau întotdeauna biscuiţi petit beurre care-mi plăceau atît de mult, bomboane englezeşti şi săpunuri parfumate, şi mă puneau să recit Ariel’s Song sau să conjug verbe englezeşti neregulate.

Pe urmă mama n-a mai venit şi mi-au spus că e dusă într-o lungă vacanţă. Din şuşotelile guvernantelor, ale slugilor şi ale babelor din familie, am reuşit să descopăr adevărul despre absenţa ei. Un aventurier englez, aşa zis om de afaceri, pe nume Alastair Wynn, venise la Iaşi cu o treabă importantă, parcă ceva în legătură cu extinderea reţelei de căi ferate, după cîte îmi aduc aminte, şi o întîlnise pe mama la un bal, la Cercul Militar; după care a urmărit-o la toate soarelele muzicale şi literare pînă cînd, ce să vezi, s-a întîmplat inevitabilul: au fugit împreună, alimentînd pe termen lung cel mai savuros scandal din istoria mondenă a oraşului. Bunica şi tata n-au mai pomenit de ea, devenise un subiect de conversaţie interzis în lumea noastră. La început, eram prea ocupată ca să-i simt lipsa, dar cînd am crescut mai mare duceam în taină dorul eleganţei ei svelte, conversaţiei vii, al pozelor ei uneori teatrale şi al neuitatei unde de Vol de nuit lăsată în urma-i. Mai vrei un ceai, doctore? Vreau să spun, William.

Cu mare plăcere. Mulţumesc.

Umplu ceştile şi respiră adînc. Se simţea obosită, nu mai vorbise atîta de luni, poate ani de zile. William sorbi o înghiţitură de ceai, apoi îşi aţinti spre ea privirea albastră, iscoditoare, de după pleoapele lui grele, înşelător leneşe.

Deodată lumea noastră s-a răsturnat, existenţa noastră tihnită a luat sfîrşit, istoria a explodat, ca bomba unui terorist sinucigaş. Au venit peste noi ruşii, revoluţia comunistă, expropierea moşierilor. Bunica, decretată duşman al poporului, vlăstar al aristocraţiei în putrefacţie, a fost trimisă undeva departe, în sudul ţării, într-un cătun fără nume din Cîmpia Dunării, cu „domiciliu forţat”. Era de fapt vorba de o deportare forţată la care erau condamnaţi indezirabilii nu destul de importanţi sau de periculoşi pentru a fi închişi în lagăre, măsură eficientă şi cu succes aplicată pretutindeni în vasta împărăţie a lui Stalin. Tata a fost trimis într-un lagăr din Siberia, din pricina prea multelor lui păcate: origine nesănătoasă şi ani de magistratură, în slujba burghezo-moşierimii.

Atunci şi-a făcut apariţia în viaţa noastră Aurelia, sora mai mică a mamei. Trăia şi era pe punctul de a se căsători cu un inspector de miliţie din Bucureşti, putînd astfel să mă ia la ea şi să-mi ofere un viitor. Datorită relaţiilor lui Nenea Adrian, Tuşa Reli îmi făcu rost de o biografie „curată”, fără legături cu moşierimea şi cu o mamă trădătoare de ţară, fugită în vestul capitalist. Tăcută şi conştiincioasă, am devenit orfana adoptată de ei; făgăduisem să nu le creez necazuri, să nu pomenesc niciodată de părinţii mei, de bunica, de copilăria mea din Moldova. Mulţi ani mai tîrziu, cînd Tuşa Reli a zăcut trei zile între viaţă şi moarte, în urma unui avort ilicit, mi-a vorbit în sfîrşit de mama. Mi-a spus că mama fugise cu un fante dubios, Alastair Wynn, şarmant şi mare crai, că trăiseră patru ani la Paris, că s-au mutat apoi la Bristol, oraşul lui natal, ca mai apoi Alastair Wynn să dea faliment şi să-şi încerce norocul la antipozi, printre căutătorii de aur din Australia.

„Ultimul semn de viaţă pe care l-am primit de la mama ta a fost acum cinci ani, cînd mi-a trimis poza asta”, mi-a spus Tuşa Reli, întinzîndu-mi această fotografie. De furie împotriva lui Alastair Wynn, tăiase fotografia în două, aruncînd jumătatea în care probabil că apărea el; şi care trebuie să fi purtat pe verso ştampila fotografului, poate chiar data şi locul unde fusese făcută poza.

W-I-N-D, citi William cele patru litere vizibile pe frontispiciul casei din fundal, patru litere ce scăpaseră de foarfeca duşmănoasă a Tuşei Reli.

Trebuie să fi fost Windermere sau ceva de genul ăsta, îşi dădu cu părearea Yvonne. Un nume din acelea pe care le găseşti la fiecare două-trei case, în orice orăşel din Australia.

De ce nu Windhill sau Windmill?

Sînt sigură că e Windermere. Nu pot explica de ce, aşa îmi spune instinctul. Se potriveşte cu personajele. Cu întreaga situaţe. Există, în rezonanţa cuvîntului, o nelinişte născută din îmbinarea a două elemente opuse. Vînt şi mare. Aer şi apă - înţelegi ce vreau să spun?

Ce fire iremediabil romantică!, gîndi William cu voce tare. Cu siguranţă faci parte dintre cei care-şi închipuie că viaţa imită arta!

Nu mă scoate pe mine vinovată. Ştii bine că această descoperire a fost făcută de un englez de-al dumitale. Îl chema Oscar Wilde.

William îsi sorbi ceaiul. Îl impresionase dezinvoltura cu care Yvonne se mişca în spaţiul culturii engleze, dezinvoltură care îşi afla rădăcinile în copilăria ei moldovenească, peste care se aşternuseră atîtea straturi de istorie. Şezură o vreme în tăcere, ascultînd exerciţiile de pian ale micuţei Lucy Ming, care umpleau spaţiul cu bucuria solară a unei piese de Mozart.

Ai iertat-o?

Pe cine?

Pe mama dumitale - pentru că te-a părăsit?

Nu-i vorba de iertare, William. Poate nu-ţi vine să crezi, dar n-am fost niciodată supărată pe ea. Au existat destule femei în jurul meu care să-mi ţină loc de mamă: bunica, Genoveva de la moşie, Mademoiselle, Miss Perkins, ca să nu pomenesc de toate mătuşile tinere şi bătrîne... Mama era un meteorit, o făptură venită de pe altă planetă, dintr-o lume paralelă şi subtilă, a rafinamentului şi eleganţei. Fiecare vizită a ei era un dar şi o surpriză. N-am socotit niciodată că prezenţa ei mi se cuvine. Aşa că, vezi dumneata, era aproape normal ca într-o bună zi să dispară. Cînd m-am făcut mai mare, de multe ori visam cu ochii deschişi, gîndindu-mă la fuga ei cu acel englez cuceritor. Căci Alastair Wynn trebuie să fi fost extrem de fermecător, cultivat, inteligent, ca mama să i se încredinţeze atît de total, şi să-l urmeze orbeşte, pînă la capătul lumii. Nu dacă am iertat-o e vorba. Întrebarea este: oare s-a meritat? A fost fericită? Ce vezi dumneata în fotografia asta, William, surîsul ăsta ambiguu, ochii ăştia care privesc dincolo de fotograf, dincolo de lentila aparatului, pierduţi într-o infinită şi nebuloasă depărtare – îţi par că exprimă fericire? O fericire atît de intensă, de binecuvîntată, încît amorţeşte mintea şi simţurile? Ca o anestezie care produce o stare de divină neputinţă? Sau e amorţeala provocată de realităţi precum înfrîngere, înşelăciune, renunţare, deşertăciune, resemnare...? Mă refer la realităţile din care e făcută îndeobşte viaţa.

Cine poate şti?

E domeniul dumitale de expertiză. Doar ai spus că eşti anestezist.

(Traducere din limba engleză de Dana Lovinescu şi Anamaria Beligan)

© 2007 Revista Ramuri